Lume, încotro?

14.10.2013 • publicat de Oameni de Valoare • Niciun comentariu

» | niciun comentariu | Acorda un calificativ

Suntem cu toții subiectul dinamicii psihologice ce rezultă din conflictele noastre interioare. În cazul meu, deseori acestea se manifestă ca o încercare permanentă de a ieși dintr-o colivie invizibilă. Fiecare persoană caută un echilibru între starea sa interioară și relația acesteia cu realitatea. Totuși, mă întreb care este rostul acestor bătălii? Pentru ce ne zbatem, dacă această colivie este construită din interior, sau din exterior?

Gândurile noastre nu creează realitatea, asa cum o definim în mod obiectiv, pentru că nu avem un contact direct cu aceasta. Contactul se realizează prin intermediul unor filtre perceptuale, interpretăm ceea ce vedem sau trăim și apoi generalizăm aceste interpretări oferindu-le sensuri și transformându-le în credințe, convingeri. Cu toate acestea, gândurile noastre creează cu siguranță realitatea noastră interioară deoarece modul în care interpretăm realitatea externă determină experiența noastră subiectivă a acesteia – obiectiv și subiectiv, exterior și interior. Așadar, modul în care interpretăm ceea ce se întâmplă ”în exterior” va crea percepția noastră a realității ”în interior” și va creea experiența noastră emoțională imediată. Ceea ce producem prin generalizări, descriptori, etichete și prin creearea convingerilor despre lume, noi, oameni etc. duce la ceea ce putem numi “atmosfera noastră emoțională”.

Spre exemplu, cei mai mulți dintre noi știm că ne putem referi la același eveniment într-unul din două moduri: ca o “criză” sau ca o “oportunitate”. Știm că acest lucru va crea soluții diferite pentru că vom avea abordări diferite.

Revenind la ideea coliviei din care ne zbatem să ieșim și a atmosferei emoționale, ce putem spune că rezultă în mod previzibil din etichetarea acestor experiențe? Se creează o atitudine ”eu/noi versus ceilalți” care duce la tensiune și separare, iar acest lucru adâncește și mai mult sentimentul de neconcordanță între interior și exterior. Mai departe, stabilim strategii, creăm așteptări, ne punem măști ca să ne integrăm în realitatea percepută și ca să ne adaptăm percepțiilor celorlalți despre realitate.

 

Și atunci mă întreb din nou, pentru ce ne zbatem, în final? Unde suntem NOI sub atâtea măști pe care nici nu mai știm dacă le-am construit ca urmare a realității noastre interioare sau a realității celorlalți? Când ne vom da seama de efectul pe care colivia în care ne aflăm, atmosfera noastră emoțională, îl are asupra celorlalți, că închizându-ne între granițele propriilor noastre generalizări, generăm alte granițe și alte măști pentru cei din jurul nostru?

 

Să luăm exemplul familiei, pentru că în cadrul acesteia se desfășoară cea mai importantă dinamică și de aici primim cele mai multe influențe.

Observ cum ne străduim să protejăm cu vehemență conceptul de familie tradițională (soț – soție – copii) chiar dacă, în multe cazuri, acesta generează disfuncționalități. Văd în jurul meu atâtea exemple de oameni care se luptă să facă față unor reguli și idei dar care produc și mai multe tensiuni, pentru că nu li se mai potrivesc.

 

”Dăruiți-vă inimile fără a le lăsa una în paza celeilalte… Pentru că numai mâna vieții vă poate cuprinde inimile. Și țineți-vă alături dar nu chiar așa de aproape. Căci coloanele templului înălțate-s la anume distanță Iar stejarul și chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.”– Khalil Gibran

 

O familie armonioasă este una în care membrii acesteia reușesc să dezvolte o relație în care fiecare este considerat un individ de sine stătător, cu aspirații și vise proprii, cu o direcție și un ritm propriu de dezvoltare. Mai mult decât atât, fiecare este susținut și încurajat să evolueze pe linia sa. Ar fi absurd să considerăm că doi sau mai mulți indivizi pot evolua simultan, în aceeași direcție și în același ritm. Pentru a avea parte de armonie, este necesar să înțelegem că fiecare ”noi” este format din mai mulți ”eu”.

 

Dar acest lucru nu prea se întâmplă… În cel mai bun caz, ne confundăm unul cu celălalt și așteptăm ca cel de lângă noi să se comporte exact așa cum am face-o noi. În același timp, ajungem să ne pierdem identitatea pentru că ne punem atâtea măști cât este necesar pentru a părea celuilalt așa cum și-ar dori să fim. Este vorba de fuziunea ce rezultă din romantismul greșit înțeles și interpretat. Dar între ceea ce suntem în esența noastră și ceea ce ni se impune să fim prin așteptările proiectate asupra noastră, apar conflictele și ne simțim, din nou, închiși într-o colivie din care ne zbatem să ieșim sau în care acceptăm tăcuți să trăim. Frumosul compromis de a rămâne într-o relație în care fiecare blochează evoluția celuilalt.

 

”Fiecare generație își are propria cale, O nevoie de nonconformism.” – Joe Cocker

Toate acestea se întâmplă deoarece ne străduim să respectăm niște concepte care, deși se transmit de la o generație la alta, nu se reflectă în constituția psiho-socială a generației care le moștenește. Mă gândesc că facem acest lucru din teamă, teama de a nu pierde, teama de rupere a fuziunii, teama de a ne regândi toată existența.

Dar atunci când te eliberezi de anumite concepte fixe despre lume poți descoperi că aceasta este mult mai subtilă și mai miraculoasă decât credeai că ar putea sa fie.

Ar putea să ni se pară foarte complicat, când de fapt lucrurile sunt destul de simple. Dacă ne trezim din această iluzie și înțelegem ca negrul implică alb, sinele implică ”ceilalți”, viața implică moarte (sau mai bine spus moartea implică viață), atunci ne putem defini cu adevărat. Ne putem simți ca nemaifiind niște străini în această lume, niște persoane menite să sufere, sau venite pe lume prin noroc, ci ne putem simți existența ca fiind absolut fundamentală. Ceea ce suntem la bază, adânc în interior este pur și simplu materialul și structura existenței însăși.

 

Așadar, dacă privim lucrurile astfel, fiecare dintre noi este, în mod fundamental, realitatea absolută. Și chiar suntem asta, dar ne prefacem că nu suntem.

Scopul vieții este doar să trăim. Este atât de clar, de evident și de simplu. Și cu toate acestea, toată lumea se agită cu o panică imensă, de parcă ar fi necesar să dobândim ceva dincolo de noi înșine.

Dar mă întreb, dacă de mâine n-ar mai exista banii, puterea și ierarhia, toate născătoare de frică, am ajunge să ne distrugem unii pe alții sau am descoperi încet-încet armonia, înțelepciunea și compasiunea ce decurg din simplitate și claritate, din a nu avea nimic de demonstrat și nimic de apărat?

 

”Dacă vrem să mergem înainte, trebuie să ne întoarcem și să redescoperim acele valori prețioase – să cunoaștem faptul că orice realitate se bazează pe fundamente morale și că orice realitate are un control spiritual.”- Martin Luther King, Jr.

 

La fel cum o mașină merge mai bine și necesită mai puțină energie atunci când merge cu viteză la drum lung dacă roțile sunt perfect echilibrate, și noi funcționăm mai bine atunci când gândurile, sentimentele, emoțiile, obiectivele și valorile noastre sunt în echilibru.

De aceea, singura responsabilitate autentică pe care o avem este cea față de propriul nostru potențial, inteligență și conștiință, să acționăm către a le dezvolta. Valorile fundamentale către care aspirăm cu toții se nasc în fiecare dintre noi, odată cu conștiința noastră. Ele există deja. Ne zbatem să ieșim din colivie, să ne eliberăm de tipare, de concepte, de etichete, generalizări și interpretări pentru că există o tendință intrinsecă către eliberarea valorilor fundamentale și sincere din noi.

 

Să ne întoarcem către noi. Cel mai mare lucru pe care-l putem oferi societății și celor din jur este propria noastră fericire și evoluție pentru că suntem toți ca valurile unui ocean. Eu, tu, cel de lângă noi, fiecare suntem oceanul iar singurul mod prin care putem produce schimbarea este să facem parte din ea.

Aceasta este dovada integrității noastre morale, de vreme ce este dovada și rezultatul loialității către împlinirea valorilor noastre.

Adauga un comentariu